Zilele trecute eram îmbrăcată în alb. Și nu pentru că este culoarea anului 🙂 ci pentru că îmi place foarte mult, mă simt foarte bine când o port. Am articole vestimentare diverse de culoare albă, iar în acea zi aveam alb de la căciulă, la paltonaș, pulover și ghete. Un alb asumat, fără „dar dacă…”, fără grijă suplimentară, fără tensiune. Doar cu bucuria pe care mi-o transmite această culoare.
La un moment dat, o persoană cunoscută m-a abordat. Mi-a spus că îi place stilul meu, că îi place faptul că port alb și că această culoare îmi accentuează ceva ce oricum transmiteam deja: o impresie de puritate, de liniște, de claritate.
Nu era un compliment superficial. Era o observație venită dintr-o stare de prezență.
Apoi a adăugat, aproape în șoaptă, cu o ușoară tristețe și ezitare:
„Mi-ar plăcea mult să port alb… dar sunt cam neîndemânatic. Tot ce mănânc dau pe mine. Deci îmi este teamă, aproape imposibil să mă îmbrac în culori deshise.”
Vă sună cunoscut?!
Și atunci, fără să-mi dau seama, conversația a coborât din planul estetic în cel al reflecției, al emoționalului, al gândurilor și trăirilor.
„Mi-e teamă” nu vine din prezent
Teama de a purta alb nu are legătură cu albul.
Are legătură cu ce am fost învățați despre noi.
Mulți dintre noi am crescut cu mesaje repetate:
„Ai grijă, te pătezi.”
„Tot timpul dai pe tine.”
„Nu ești atent/ă.”
„Uite, iar te-ai murdărit.”
Pentru copil, aceste mesaje nu sunt simple avertismente practice. Ele devin adevăruri despre sine. Copilul nu le filtrează, nu le contestă. Le absoarbe.
Așa apare programarea:
„Sunt neîndemânatic/ă.”
„Nu pot avea grijă de lucruri frumoase.”
„E mai sigur să evit.”
La maturitate, chiar dacă realitatea s-a schimbat, corpul și mintea reacționează la fel. Evităm hainele albe, culorile deschise, lucrurile fragile, nu pentru că nu le putem gestiona, ci pentru că ni s-a spus cândva că nu putem.
I-am spus acelei persoane ceea ce cred cu tărie:
„Este în mintea noastră. Așa am fost programați.”
Și am adăugat ceva esențial: contextul vremurilor.
Pentru generația mea – și nu numai – hainele nu se schimbau des. Nu existau mașini de spălat performante, nu existau soluții rapide. Se spăla la mână. Un palton alb era aproape imposibil de întreținut.
În familiile care nu își permiteau frecvent haine noi pentru copii, murdărirea nu era un detaliu estetic, ci o problemă reală. Așa că mesajele de tipul „ai grijă” aveau sens atunci. Au sens și acum, dar lucrurile s-au mai schimbat. Erau și rămân o formă de protecție.
Doar că… mintea copilului nu face diferența între protecție și etichetare.
Ce se întâmplă când programarea rămâne activă
Problema apare atunci când aceste mesaje rămân active și la 20, 30, 40+ de ani.
Când adultul de azi încă trăiește după regulile copilului de ieri.
Psihologia numește aceste mesaje introiecte parentale sau scheme cognitive timpurii.
Ele ne fac să:
evităm,
să ne limităm,
să ne micșorăm experiența de viață.
Nu doar în haine. Ci în alegeri. În vizibilitate. În asumare. În viața de zi cu zi.
Albul, în acest context, nu mai este o culoare.
Devine o metaforă a libertății de a fi, fără frică de greșeală, fără hiper-vigilență, fără rușine anticipată.
Când porți alb fără teamă, nu spui doar „pot avea grijă de hainele mele”.
Spui:
„Pot avea grijă de mine.”
„Nu mai trăiesc dintr-un mesaj vechi.”
„Trăiesc în prezent, în realitatea mea.”
Rescrierea poveștii
Înțelegerea nu vine din revoltă, ci din conștientizare și prezență.
Din a observa:
„Acest gând nu e al meu. E un mesaj vechi, învățat.”
Și din a crea experiențe noi:
port alb,
mă murdăresc sau nu,
am soluții la îndemână.
Asta face adultul conștient: își rescrie realitatea și re-educă copilul interior.
Poate de aceea persoana care m-a abordat a simțit acea „puritate” accentuată.
Nu pentru că purtam alb.
Ci pentru că nu mai purtam frica odată cu el, am eliberat-o când am conștientizat că articolul vestimentar este doar un element care nu ar trebui să-mi îngrădească bucuria de a fi.
Exercițiu de reflecție Ce culoare evit dintr-o poveste veche?
Ia-ți 5–10 minute.
Un pix. O foaie. Sau pur și simplu un moment de liniște.
1. Observă fără să corectezi
Răspunde sincer, fără să cauți „răspunsul bun”:
Ce culoare de haine evit cel mai des?
Ce tip de haine spun despre ele „nu sunt pentru mine”?
Ce gând apare imediat când mă gândesc să le port?
Scrie exact cum vine gândul.
De exemplu: „Mă pătez.”, „Nu arată bine pe mine.”, „Nu pot avea grijă.”
2. Întoarce-te în timp
Întreabă-te blând:
Când am auzit prima dată acest mesaj?
Cine mi-l spunea?
În ce context? (vârstă, familie, reguli, lipsuri)
Nu căuta vinovați. Caută contextul.
3. Separă trecutul de prezent
Scrie două coloane:
Atunci
– Câți ani aveam?
– Ce resurse aveam?
– Ce era real periculos?
Acum
– Ce vârstă am?
– Ce pot face diferit?
– Ce este, de fapt, sub controlul meu?
Observă diferența dintre copilul de atunci și adultul de acum.
4. Rescrierea mesajului
Ia mesajul vechi și reformulează-l ca adult:
„Te murdărești” → „Pot avea grijă de mine.”
„Nu ești atent/ă” → „Pot fi prezent/ă fără să fiu încordat/ă.”
„E prea riscant” → „Îmi permit să experimentez.”
Scrie un singur mesaj nou, care să ți se pară adevărat, nu ideal.
5. Un gest mic, conștient
Încheie exercițiul cu o alegere concretă:
Ce „alb” pot aduce în viața mea în următoarele zile?
o haină,
o culoare,
o alegere,
o expunere mică,
o ieșire din evitarea automată.
Nu trebuie să fie mare.
Trebuie doar să fie conștient.
În loc de concluzie
Întreabă-te:
Trăiesc din realitatea de azi sau dintr-o poveste învățată cândva?
Uneori, libertatea nu începe cu decizii mari.
Ci cu curajul de a purta… alb 🤍
Respirație cu inspirație!
