Înscrie-te la newsletter pentru a fi la curent cu cele mai recente articole, viitoare evenimente, sau promoții.
Veronica Costache

Mă simt bine și cu Doamne Ajută și cu Namaste

Acum câțiva ani i-am trimis tatalui meu o fotografie de-a mea, dintr-un parc londonez unde cu câteva bune prietene ieșisem să facem o oră de activități fizice. La discuția telefonică, care a urmat după primirea mesajului meu, tata mă întreabă super mega entuziasmat, unde sunt, cu cine sunt, ce facem noi acolo…

– Yoga

Tata: Bravo! (entuziasmat). Da`, nu vă zice nimeni nimic…(curios); și cum vorbeam noi mai bine, se aude în fundal vocea mamei mele (îngrijorată, consternată, indignată):

Mama: Strelcă, (that`s my father alint) spune-i fetei să nu intre în vreo sectă!

Deci am plecat „călită” de acasă în lumea celor care asociază yoga cu o practică nu tocmai ok, care contravine principiilor creștin ortodoxe, în spiritul cărora am fost crescută. Și, nu n-am intrat în nici o sectă :))) doar că iubesc yoga și meditația și credința în puterea mea de a-mi crea realitatea, dată de forța superioară care ne ghidează în liniște călătoria în acest spațiu prezent, aici și acum. Ele m-au pregătit, avertizat, vindecat și m-au adus într-un punct al vieții în care sunt mai înțeleaptă, mai deschisă către a accepta lucruri pe care nu le vedeam datorită limitărilor acumulate de-a lungul vieții. Pregătită să mă simt bine și cu „Doamne Ajută” și cu „Namaste”.

“Numai să mă ating de haina Lui și mă voi face sănătoasă; Iar Iisus, întorcându-Se și văzând-o, i-a zis: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit.” (Matei 9, 20) Isus &Veronica

În 12 iulie creștinii o sărbătoresc pe Sfânta Veronica, cea vindecată de Isus și cea care i-a șters fața în drumul său către Golgota, pânza folosită de aceasta imprimandu-se cu chipul lui Isus și fiind recunoscută ca prima icoană a acestuia.  

Și cum mulți dintre prietenii mei reali și virtuali mi-au urat „La mulți ani”, mi-au revenit în minte multe dintre discuțiile mele cu ei despre religie.

– Ce ai cu Dumnezeu? am fost întrebată adesea.

– Absolut nimic. Doar că pentru mine nu semnifică același lucru ca pentru tine.

– Mai mergi și tu la biserică! îmi spunea deunăzi o prietenă.

– De ce ar trebui să merg la biserică?

– Să te rogi.

– Deci biserica este un loc, presupun, special unde trebuie să mergi să rogi pe cineva să facă ceva pentru tin!

– Păi, da. Să-i ceri lui Dumnezeu să te vindece…

– Deci tu crezi că dacă merg la biserică să-l rog pe Dumnezeu să-mi dea ceva îmi va da?

– Exact.

– Dumnezeu locuiește în biserică?

– Nu, Dumnezeu este în noi.

– Deci nu este imperios necesar să merg la biserică, pentru că este întotdeauna cu mine, așa-i?

– Deci dacă este în noi, nu l-ai văzut…

– Nu trebuie să-l vezi ca să crezi că există, să-i simți dragostea și puterea.

– Care vin din noi, pentru că el acolo sălășuiește. Deci tot ceea ce trebuie să facem, este să credem în existența a ceva superior nouă care are grijă de noi.

– Corect, începi să înțelegi. Iar acel ceva superior este Dumnezeu…

Sigur că înțeleg. Înțeleg că tot ceea ce trebuie să facem pentru a trece peste perioadele mai grele, și nu numai, din viața noastră este să avem credință în înțelepciunea unei forțe superioare nouă, dar care se află în interiorul nostru. Deci poate să se numească oricum. Poate să se numească Dumnezeu, Alah sau Univers.

Cam așa au funcționat discuțiile mele, în special pe perioada tratării cancerului, pe subiectul religie, cu care am o relație diferită…față de cum o au persoane dragi din jurul meu, deși extrem de asemanătoare, dacă suntem destul de deschiși către a accepta că toate religiile au ca punct comun elementul central al existenței noastre, credința.

Îmi place să citesc despre diferite culturi și religii și m-am regăsit în abordări pe care biserica creștină nu le agrează în totalitate, motivele nefind relevante pentru mine.

Cred într-o putere mai mare decât noi care ne lasă să greșim, să suferim, așa cum ne lasă să ne și  bucurăm și să fim fericiți. Îi spun Univers, îi spun Dumnezeu, dar în termenii mei.

Cred că, așa cum a spus Isus, credința ne vindecă, ne salvează. Punct. Și cred că el ne-a dat unealta, lăsându-ne să descoperim singuri unde și cum o vom folosi. Nu ne-a condiționat și nici nu ne-a indicat în ce sau cine să ne punem credința. Ne-a lăsat liberul arbitru să o folosim în orice vrem noi să credem că ne va vindeca, că ne va ajuta să realizam, să obținem… Atâta timp cât credem.

Pentru că așa cum îmi spunea cineva odată „Isus este în tine” . Mi-a luat ceva timp să înțeleg cum și de ce. Dar, doar după ce am descoperit și alte variante spirituale lăsate și transmise omenirii de-a lungul timpului, și pe care le-am pus în practică în viața mea de zi cu zi.

– Mai spune și tu o rugăciune! îmi sugera o altă prietenă.

– Meditez și-mi iau răgazul zilnic de a mulțumi și a fi recunoascătoare pentru cine și ceea ce sunt, ce am și pentru ceea ce-mi doresc să am. Afirm și-mi pun credința , zilnic, în acțiunile mele, că mă vor ajuta să obțin ceea ce-mi doresc. Iar când nu găsesc calea potrivită, accept provocările și învăț cum să le înțeleg, ascult și depășesc. Singură, cu intuiția mea, darul divin cu care ne naștem și pe care îl șlefuim în timp sau alături de cei cărora, mai devreme sau mai târziu, am învățat să le cer ajutorul. Se pune, ca rugăciune?! 

Când priveşti înfăţişarea bolii, ea va produce forma bolii în mintea ta şi în cele din urmă şi în corpul tău, dar asta doar până când vei îmbrăţişa gândul adevărului, anume acela că nu există boală; este doar o aparenţă, iar realitatea este sănătatea.” Wallace Wattles

Nu am avut cancer pentru că n-am crezut în Dumnezeul creat de alții pentru mine și nici nu m-am vindecat pentru că m-am rugat și am așteptat să mă vindece cineva. L-am făcut pentru că n-am crezut în puterea lăsată în mine de a fi încrezătoare în forțele proprii și m-am vindecat pentru că am acceptat ceea ce mi s-a întâmplat, ca un nou dar al Universului/Lui de a renaște și de a-mi crea realitatea în care vreau să trăiesc.

Mă simt bine și cu Doamne Ajută și cu Namaste și mă bucur de fiecare lucru bun pe care-l învăț din spiritualitate și care mă ajută să evoluez și să-mi trăiesc prezentul într-un echilibru armonios.

Așadar, mulțumesc pentru urările primite de ziua numelui meu, de ziua Sfintei Veronica. Mă regăsesc în acțiunile ei, pentru că accept că ceea ce mi se întâmplă, deci până și prenumele meu, mi se întâmplă ca parte a existenței mele.

PS. Mai am un nume de sfânt, Ileana. Despre el vorbim în altă postare. 

Facebook
Twitter
Email
Print

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole

Veronica Costache Logo

Abonare Newsletter